Lumea este „oglinda în care fiecare îşi priveşte propria faţă” (W. M. Thackeray, Vanity Fair). Aserţiunea autorului celebrului roman Bâlciul deşertăciunilor ne-a determinat să lecturăm recenta scriere a prozatoarei Iris Wolff, Lumea mea estompată, în cheia spiralei tăcerii, o teorie care motivează teama de izolare şi de asumare a propriei convingeri într-o lume în care opinia publică este determinată de cea a majorităţii. Iris Wolff este scriitoare născută în România, a emigrat cu familia la vârsta de 8 ani şi s-a stabilit în Germania. A urmat studii de limbă şi literatură germană, grafică, pictură şi studii religioase. A lucrat în cadrul Arhivei literaturii germane din Marbach. Pentru cele patru romane ale sale, Jumătate de piatră, Umbre strălucitoare, A se face că plouă şi Lumea mea estompată, i-au fost decernate importante premii, Premiul Marie Luise Kaschnitz, Premiul pentru literatură Solothurn, Premiul pentru Literatură Eichendorff, Premiul Litera Tour-Nord, Premiul Protestant Book Prize. Este membră PEN Internaţional şi locuieşte la Freiburg.

Acţiunile din cele patru romane se petrec în România şi Germania. Această dublă apartenenţă şi viziune de integrare ca minoritate în România, părinţii săi fiind de origine saşi, iar tatăl său preot, şi de migranţi în Germania o va determina pe autoare să filtreze cotidianul prin prisma unor amintiri, să creeze o „lume estompată”, pe care o readuce în prim plan prin poveştile de viaţă ale unor actanţi reprezentativi pentru comunitate şi pentru peisajul istoric din anii comunismului. Într-un interviu, Iris Wolff declara: „Prin emigrare, eu nu am ştiut multă vreme cine sunt, cărei lumi îi aparţin. Complet germană nu sunt, am crescut în România, dar nu sunt nici româncă, pentru că limba mea maternă este germana. Deci sunt, de fapt, un amestec, de metis. Şi când trăiam în România, vorbeam tot germana acasă, iar româna doar pe stradă” (Interviurile FILIT 2022).

Romanul Lumea mea estompată are o structură la graniţa dintre volum de povestiri şi roman. Cele şapte capitole reprezintă tot atâtea fascicole de viaţă ale unor personaje care au ca sferă comună apartenenţa la un mediu multilingv sau la mentalităţi diferite, ceea ce contribuie la receptarea textelor din perspectiva tendinţei de armonizare într-un spaţiu al diferenţelor.

Familia este pivotul acestor întâmplări, o permanentă grijă pentru buna convieţuire.

Hannes, preot, şi soţia sa Florentine devin împreună magnetul familiilor din comunitate, pentru că Hannes reprezintă credinţa, iar religia este o componentă esenţială a vieţii spirituale într-un spaţiu multietnic şi multilingv. Paul, văduv, va creşte cei patru copiii după moartea soţiei sale, Nika. Bene şi Lothar sunt tinerii berlinezi veniţi în vizită în România şi care se iubesc.

Toate cuplurile au o problemă esenţială de comunicare: dificultatea mărturisirii, tăcerile asumate, de unde şi ideea de a ne numi prezentarea acestui roman cu sintagma „intervalele tăcerii”. Samuel nu a vorbit până la vârsta de 2 ani şi jumătate, după care a fost adeptul ascultării şi nu al comunicării. Soţii Hannes şi Florentine convieţuiesc, se acceptă, dar nu comunică afectiv. Karine şi Johann, socrii lui Florentine, nu se iubesc şi lipsa emoţionalului este evidentă în relaţiile pe care le au cu ceilalţi. Soţii cărora le-a murit un copil nu mai au motivaţia comuniunii. Ca un liant al acestor cupluri este sentimentul de îndoială, după cum spune preotul Hannes: „În fiecare vânt se ascunde un drac. Astăzi acesta este îndoiala”.

Scriitoarea pare să disperseze poveştile de viaţă pentru a avea motiv de a le reuni. Pentru a susţine tempo-ul naraţiunii, creează nuclee tensionale care, în sine, ar putea constitui scurte povestiri independente. Modul în care naşte Karline, soacra Florentinei, pe un vas în plină furtună, moartea prin înec în ape liniştite a copilului familiei prietene, toate sunt de un dramatism evident. Chiar dacă personajele fac parte din acelaşi cerc, evenimentele nu sunt prezentate într-o succesiune temporală lineară. Scriitoarea alternează timpul pentru a crea un vertij al existenţelor şi o aşteptată finalitate a zbaterilor lor. „Exista un timp care se grăbea să curgă înainte şi un timp care mergea înapoi. Un timp care se învârtea în cerc şi unul care nu se mişca şi nu era niciodată mai mult decât un moment unic” (p. 42). Acest moment unic, cel care opreşte timpul, este momentul în care fiul soţilor Ruth şi Severin se înecase în Mureş.

Personajul feminin este conturat cu delicateţe din detalii sugestive cu trimitere la sinestezii: „Stana o iubea pe mama lui Samuel. Mirosul de trandafiri care o însoţea mereu pentru că îşi punea petale de trandafiri uscate în rufe. Felul ei de a vorbi, felul ei de a tăcea, un calm prin care se distingea şi Samuel, abilitatea de a spune esenţialul din priviri” (p. 107). Spaţiul multietnic este remarcat şi din punct de vedere gastronomic: „Ce vrei să spui cu băştinaşă (supa, n.n.)? Şvăbească, slovacă, ungurească, românească, cehă, evreiască sau poate sârbească? Întrebă Florentine” (p. 118).

Climatul epocii de dictatură este descris în pasaje scurte, dar esenţiale pentru înţelegerea psihologiei personajelor. Interzicerea avorturilor, raţionalizarea hranei, ascultarea în clandestinitate a radioului Europa Liberă, fuga peste graniţă în toiul nopţii, azilul în străinătate şi adaptarea la un alt climat cultural, şi, mai ales, metodele de obţinere a informaţiilor de la cei anchetaţi, toate conjugate conduc spre o imagine dezarmantă a unei epoci de privaţiuni: „Exista o logică dincolo de argumentele lui (ale lui Konstantiny, cel care interoga, n.n.). Exista o logică a nopţii. O logică a dezolării. O logică a loviturilor. Loviturile precise la rinichi puteau obţine ceva rezultate” (p. 116). Toţi plecau dintr-o relaţie cu sentimentul vinovăţiei. Tăcerile generează sentimentul de înstrăinare. Iar salvarea este prin efectul afecţiunii. Fata inchizitorului, fata care era protejată de comunitate din acest motiv, va declanşa în introvertitul Samuel sentimentul de dragoste. El îi va schimba numele din Stana în Sana care însemna „visătoare”, iar în arabă „cerul albastru”. Finalul romanului va aduce argumentul iubirii lor de o clipă, Live, fetiţa care s-a născut după plecarea clandestină a lui Samuel în Germania.

„Abia sfârşitul revelează dacă începutul a fost reuşit”, acesta este crezul fetei, magician.

Referirea la teoria „spirala tăcerii” formulată de Noelle Neumann în Opinia publică – epiderma noastră socială (1980, tradusă în lb. română în 2004) este definitorie pentru psihologia personajelor acestui roman. Teama de izolare, trăirea într-un spaţiu familial sau comunitar marcat de diferenţe de mentalităţi, bariere de comunicare, orizont de aşteptare, teama de a vorbi deschis despre propria opinie sunt temele acestui roman care readuce imaginea estompată a copilăriei într-o lumină nouă, în care însă este greu să înţelegi istoriile personale marcate de întâmplări nefaste sau doar anoste.

„Iartă-mă. Nu mă aştepta. Nu sunt nicicând departe de tine. S” – aceasta este scrisoarea pe care Samuel a lăsat-o Sanei, un argument că a fi împreună este o mare tăcere alături sau la distanţă. Aceleaşi cuvinte ar fi putut fi scrise de fiecare personaj din roman. Este un timp al tăcerii într-o lume estompată, fără putinţa de a recupera în totalitate o istorie consumată într-un mediu de care nu toţi doresc să îşi amintească. „Vreau ca ceea ce dispare să păstrez, să nu-i dau drumul”, mărturiseşte Iris Wolff în interviul amintit. Lumea estompată este lumea constituită din amintiri filtrate emoţional, tuşate intenţionat pentru a salva contururile, nicidecum esenţa.

Scriitoarea Iris Wolff rămâne consecventă planului său editorial şi publică patru volume plasând naraţiunea în două spaţii culturale şi geografice: România şi Germania. Lumea estompată este însă lumea în care a trăit puţin şi a înţeles şi mai puţin din dinamica ei culturală. De aceea este totul estompat. „Publicul priveşte într-acolo unde priveşte magicianul. Priveliştea magicianului este priveliştea publicului”. Acest final concluziv aminteşte de teoria numită metaforic „spirala tăcerii”, care are ca esenţă ideea că „punctele de vedere percepute a fi în minoritate vor fi excluse de către o tendinţă mai puternică de autocenzură, astfel că opiniile majoritare dobândesc o atenţie crescută şi o legitimare în discursul maselor”. O premisă a acestei teorii a fost influenţarea comportamentului mai ales în public, în special prin manifestarea sau ascunderea unor opinii, spre exemplu, prin tăcere.

Lumea mea estompată a lui Iris Wolff este un dialog al tăcerilor despre bucuriile succesului şi libertatea renunţării.